Cum pronunţăm
literele în limba arabă?
ا Litera elif este o consoană oclusivă, glotală,
sonoră care se pronunţă din cel mai
îndepărtat punct al gatului, este un sunet care se aseamănă cu literele"A" şi "E", dar este mult mai apropiat de litera "E", iar în cazul literelor groase se pronunţă "A"
ب Litera
be este o consoană oclusivă, labială, sonoră
care se pronunţă prin lipirea buzelor, se pronunţă precum litera B.
ت Litera Te este o consoană oclusivă, alveolară, surdă
care se pronunţă prin atingerea gingiilor dinţilor de sus cu partea
posterioară a limbi, se pronunţă
ca litera T
ث Litera Se este o consoană fricativă, interdentală,
surdă care se pronunţă prin atingerea vârfului dinţilor de
sus(incisivi) cu partea posterioară a limbi, se pronunţă S peltic.
ج Litera Gim este o consoană africată, prepalatală,
sonoră care se pronunţă prin ridicarea părţi posterioare a limbi
către cerul guri, se pronunţă precum literele GI din limba romană.
ح
Litera Ha este o consoană spirantă, faringală, surdă care se pronunţă
din mijlocul gatului prin strângerea lui, se pronunţă apropiat de litera H din
limba romana însoţit de un sunet gros
خ Litera Hî este o consoană spirantă, velară, surdă
care se pronunţă din partea cea mai
apropiata a gâtului de cerul guri, prin strângerea lui, se pronunţă H gros
însoţit de un sunet asemănător celui care vrea să elimine ceva care îl
deranjează în gat.
د Litera Dal este o consoană oclusivă, alveolară, sonoră
care se pronunţă prin atingerea gingiilor dinţilor de sus cu partea posterioară
a limbi, se pronunţă ca litera D.
ذ Litera Zel este o consoană fricativă, interdentală,
sonoră care se pronunţă prin atingerea vârfului dinţilor de
sus(incisivi) cu partea posterioară a limbi, se pronunţă Z normal peltic.
ر Litera Ra este o care consoană vibrantă, apicală, alveolară, sonoră
se pronunţă prin atingerea bazei dinţilor de sus cu vârful limbi, se pronunţă
un Rî Gros.
ز Litera Zel este o consoană siflantă, dentală, sonoră
care se pronunţă prin atingerea gingiilor dinţilor de jos cu vârful limbi, se
pronunţă ca litera Z subţire şi
ascuţit.
س Litera Sin este o consoană siflantă, dentală, surdă
care se pronunţă prin atingerea vârfului dinţilor de jos cu vârful limbi, se
pronunţă ca litera S subţire şi
ascuţit.
ش Litera Şin este o consoană şuierătoare, prepalatală,
surdă care se pronunţă prin ridicarea părţi posterioare a limbi
către cerul guri, se pronunţă precum literele Ş din limba romană.
ص Litera Sad este o consoană siflantă, dentală, surdă,
velarizată care se pronunţă prin atingerea vârfului dinţilor de jos cu vârful
limbi, se pronunţă ca litera S groasă.
ض Litera Dad este o consoană
oclusivă, alveolară, laterală, sonoră, velarizată care se pronunţă prin atingerea părţilor interioare ale măselelor
cu partea laterală a limbi, se pronunţă un D gros
ط Litera Ta este o consoană
oclusivă, alveolară, surdă, velarizată care se pronunţă prin atingerea
gingiilor dinţilor de sus cu partea posterioară a limbi, se pronunţă ca litera T groasă.
ظ Litera Zî este o consoană
fricativă, interdentală, sonoră, velarizată care se pronunţă prin atingerea
varfului dinţilor de sus(incisivi) cu partea posterioară a limbi, se pronunţă Z
gros şi peltic.
ع Litera Ayin este o consoană
fricativă, faringală, sonoră care se pronunţă din mijlocul gatului prin
strângerea lui, se pronunţă apropiat de litera A din limba romana însoţit de un
sunet gros
غ Litera Ghayn este o consoană
spirantă, velară, surdă care se pronunţă din partea cea mai apropiata a gatului
de cerul gurii, prin strângerea lui, se pronunţă Gh gros.
ف Litera F este o consoană fricativă, labială, surdă
care se pronunţă prin atingerea părţi interioare a buzei de joc cu vârful
dinţilor de sus, se pronunţă asemeni literei F.
ق Litera Kaf este o consoană
oclusivă, postpalatală, sonoră care se pronunţă prin ridicarea rădăcini limbi (
partea îndepărtată a limbi aproape de gat) către cerul gurii, se pronunţă gros
asemeni literei K.
ك Litera Kef este o consoană
oclusivă, postpalatală, surdă care se pronunţă prin ridicarea rădăcini limbi (
partea îndepărtată a limbi aproape de gat) către cerul gurii, se pronunţă normal
asemeni literei C.
ل Litera Lam este o consoană fricativă, laterală, sonoră
care se pronunţă prin atingerea gingiei dinţilor din faţă cu părţile laterale
apropiate de vârf ale limbi, se pronunţă precum litera L
م Litera Mim este o consoană oclusivă, labială, sonoră, nazală
care se pronunţă prin lipirea buzelor,
se pronunţă precum litera M
ن Litera Nun este o consoană oclusivă, alveolară, sonoră, nazală
care se pronunţă prin atingerea gingiei dinţilor din faţă cu vârful limbi, se
pronunţă precum litera N.
و Litera waw este o consoană constrictivă bilabio-velară, sonoră
care se pronunţă prin lipirea buzelor şi deschiderea lor către exterior atât
cat să încapă între ele vârful degetului mic, se pronunţă precum litera W sau
UE.
ه Litera He este o consoană spirantă, laringală, surdă
care se pronunţă din cel mai îndepărtat punct al gatului, este un sunet care se
aseamănă cu litera"H"
لا Este compusă din două litere;
Lam şi Elif, de aceea nu este considerată o literă aparte.
ي Litera Ye este o consoană constrictivă, medio-palatală, sonoră
care se pronunţă prin ridicarea părţi posterioare a limbi către cerul guri, se
pronunţă precum literele Y.
Atentie!
1. ’Alif nu se leaga de litera urmatoare. Mai exista înca 5 litere care
nu se leaga de literele care urmeaza dupa ele: ra’, za’, dal, dal si waw.
2. ra’ si za’ se scriu sub linie
3. În limba araba literara exista numai trei timbre vocalice: a, i si u.
Aceste trei vocale exista în doua variante:
scurte: َfatha, ُdamma, ِkasra;
lungi: a, u, i.
4. Pe linia de scriere se noteaza numai consoanele si vocalele lungi,
nu si vocalele scurte:
- consoane:
Ex.: ملك, علم,قلب, درج, خرج
Atentie!
Observam ca cele doua semiconsoane (w si y) urmeaza regimul consoanelor si vocalelor lungi, ele fiind redate graphic pe linie.
- notarea vocalelor scurte:
Vocalele scurte sunt considerate semne complementare, deoarece, notarea acestora nu este obligatorie. Ele apar, totusi, în abecedare sau în diverse manuale elementare pentru copii sau pentru strainii interesati sa învete limba araba. Totusi, ele apar întodeauna Coran si, de multe ori, în unele culegeri de poezie si texte vechi.
Regula!
Vocalele scurte a si u se noteaza deasupra consoanelor, iar vocala i scurt se noteaza sub consoane: َ a (deasupra), ُ u(deasupra), ِ i (sub).
Ex.: كَ ka, كُ ku, كِ ki, سَ sa, سُ su, سِ si, دَ da, دٌ du, دِ di
Ex.: tubita: تٌبِتَ
Articolul hotarat Al
Se leaga de cuvantul pe care il determina. In transcriere se separa de cuvant printr-o cratima.
Exemplu: al- walad= copilul
2. Articolul nehotarat
Lb. araba nu are acest tip de articol. Daca spunem walad vom traduce un copil , madrasa o scoala.
Articolul insoteste in mod frecvent numele si prenumele.
Asimilarea articolului- in cazul literelor solare L din articol dispare in pronuntie si va fi asimilat de litera de dupa el.
3. Adjectivul in fraza araba
Adjectivul calificativ se plaseaza intotdeauna dupa substantiv . adjectivul cu rol de atribut se acorda in gen si numar cu substantivul. Daca substantivul este articulat si adjectivul va primi articol.
Exemplu: al baiyt an nazif, almadrasa alkabiyra.
4.Declinarea
Toate substantivele sunt declinabile in limba araba. Prepozitiile si adverbele NU sunt declinabile. Declinarea se aplica la ultima vocala scurta din cuvant. Declinarea este obligatorie in limba araba literara si in cea clasica. In araba colocviala declinarea se utilizeaza doar daca pronuntia impune acest lucru. Dialectele arabe nu utilizeaza declinarea, in acest nivel de limba cuvintele se leaga cu ajutorul vocalelor finale.
5. Adverbul foarte jiddaN se plaseaza intotdeauna dupa adjective.
Exemplu: barid jiddaN, Jamiyl jiddaN
Rădăcina
La fel ca în multe alte limbi semitice, structura verbală arabă se bazează, de obicei, pe o rădăcină triconsonantică, care nu este prin natura sa un cuvânt, dar conţine sensul semantic. Consoanele š-r-b, de exemplu, arată rădacina care înglobează sensul larg de „a bea”, s-r-q, „a fura”, ‘-k-l, „a mânca” etc.
Cuvintele se formează prin ataşarea la radăcina triconsonantică (sau, rareori, cvadriconsonantică) a unei structuri vocalice şi a unor afixe (prefixe, sufixe, infixe). În mod tradiţional, gramaticienii arabi au folosit rădacina f-‘-l, „a face”, ca prototip pentru formarea cuvintelor. De la oricare rădacină triconsonantică, se pot forma până la zece forme (în araba clasică cincisprezece), fiecare cu prototipul său particular. Aceste forme, alături de participii şi nume verbale, sunt principalele mijloace de formare a vocabularului în limba arab
Verbul
în limba arabă verbele au marcă pentru persoană (prima, a doua, a treia), gen şi număr. Se conjugă după două mari paradigme (denumite îndeplinit şi neîndeplinit); două diateze (activă şi pasivă) şi cinci moduri la neîndeplinit: indicativ, imperativ, conjunctiv, jusiv sau apocopat şi energic. Are de asemenea doua tipuri de participiu (activ şi pasiv) şi un nume de acţiune (a nu se confunda cu infinitivul).
Îndeplinitul şi neîndeplinitul se referă, în general, la aspectul verbal, dar unii autori consideră că sunt timpuri verbale sau o combinaţie între timpuri şi aspecte verbale. Pentru evitarea polemicilor, din ce în ce mai mulţi autori le denumesc "forma cu prefixe" (Fp) şi "forma cu sufixe" (Fs).
Îndeplinitul sau forma cu sufixe se construieşte folosind sufixe care combină persoana, numărul şi genul într-un singur morfem, în vreme ce neîndeplinitul sau forma cu prefixe se construieşte folosind o combinaţie de prefixe (pentru persoană) şi sufixe (pentru gen şi număr).
Celelalte moduri, fără imperativ, sunt marcate prin sufixe: /u/ pentru indicativ, /a/ pentru conjunctiv, vocala zero pentru apocopat şi /an/ pentru modul energic. Imperativul preia terminaţiile apocopatului, dar fără prefixe. Pasivul este marcat prin schimbarea vocalelor în interiorul verbului: šariba (a bea) - šuriba (a fost băut).
Formele verbale triconsonantice derivate Forma Diateza Îndeplinit Neîndeplinit Imperativ Participiu Nume verbal
I activă fa‘ala yaf‘ulu if‘al fā‘il fa‘l
pasivă fu‘ila yuf‘alu - - - maf‘ūl - - -
II activă a‘‘ala yufa‘‘ilu fa‘‘il mufa‘‘il taf‘īl
pasivă fu‘‘ila yufa‘‘alu - - - mufa‘‘al - - -
III activă fā‘ala yufā‘ilu fā‘il mufā‘il mufā‘ala
pasivă fā‘ila yufā‘alu - - - mufā‘al - - -
IV activă ’af‘ala yuf‘ilu ’af‘il muf‘il ’if ‘āl
pasivă ’ufi‘la yuf‘alu - - - muf‘al - - -
V activă tafa‘‘ala yatafa‘‘alu tafa‘‘al mutafa‘‘il tafa‘‘ul
pasivă tufu‘‘ila yutafa‘‘alu - - - mutafa‘‘al - - -
VI activă tafā‘ala yatafā‘alu tafā‘al mutafā‘il tafā‘ul
pasivă tufā‘ila yutafā‘alu - - - mutafā‘al - - -
VII activă infa‘ala yanfa‘ilu infa‘il munfa‘il infi‘āl
VIII activă ifta‘ala yafta‘ilu ifta‘il mufta‘il ifti‘āl
pasivă uftu‘ila yufta‘alu - - - mufta‘al - - -
IX activă if‘alla yaf‘allu if‘alil muf‘all if‘ilāl
X activă istaf‘ala yastaf‘ilu istaf‘il mustaf‘il istif‘āl
pasivă ustuf‘ila yustaf‘alu - - - mustaf‘al - - -
Desinentele pronominale folosite la conjugarea verbului la aspectul indeplinit
verb+ tu
verb+ ta
verb+ tu
verb+ a scurt
verb+a+t+sukun
verb+ na
verb+ tum
verb+tanna
verb+ uua
verb+na
desinentele folosite la conjugarea verbului la aspectul neindeplinit( prezent)
a( sau u)+verb
ta+verb
ta+verb+ in( ptr pers a 2a feminin)
ya+verb
ta+verb
na+verb
ta+verb+un( ptr pers a 2a pl, m)
ta+verb+na(ptr pers a 2a pl, f)
ya+ verb+un
ya+ verb+un
Substantivul
Substantivele din araba literară au
trei cazuri care corespund
nominativului (terminaţia u): al-waladu (copilul)
acuzativului (terminaţia a): al-walada (pe copilul)
genitivului (care corespunde atât genitivului, cât şi acuzativului prepoziţional, terminaţia i): al-waladi (copilului)
trei numere:
singular: rağulun (bărbat)
dual: rağulāni (doi bărbaţi)
plural; acesta este indicat:
fie prin terminaţii (puralul extern): muhandis-muhandisūna (inginer-ingineri); mudarrisa - mudarrisāt (profesoară-profesoare)",
fie prin modificării interne în structura cuvântului (pluralul intern): rağul-riğāl (bărbat-bărbaţi), walad-'awlãd (copil-copii), ğidār-ğudrān (perete-pereţi), bayt-buyūt (casă-case) etc. Gramaticile clasice menţionează în jur de 50 de scheme de formare a pluralui intern sau „spart".
două genuri. Masculinul nu are o desinenţă specială, în timp ce femininul singular se marchează cu /–at/, care se reduce la /–ah/ sau /–a/ când se pronunţă pauzal:
masculin: kalb (câine)
feminin: kalba (căţea)
două tipuri de determinare:
cu articolul hotărât al-,
cu construcţia genitivală de anexiune sau status constructus.
Construcţia genitivală se foloseşte pentru a determina un substantiv printr-o relaţie genitivală: baytu-l-ğār „casa vecinului" (bayt „casă";ğār „vecin").
Substantivele articulate primesc articolul proclitic /al-/, din care atât /a/ cât şi /l/ pot fi asimilate de sunetele din apropiere.
Substantivele nedeterminate sunt marcate în general prin sufixul /–n/, care se numeşte tanwīn: nominativ: waladun (un copil); acuzativ: waladan (pe un copil); genitiv: waladin (unui copil
PRONUMELE
în araba literară au marca pentru persoană, număr şi gen. Există două tipuri, şi anume, pronumele independente şi cele enclitice sau afixe.
Pronumele enclitice sunt ataşate la sfârşitul verbului, substantivului sau prepoziţiilor şi exprimă complementele verbale şi prepozitionale sau posesia, în cazul substantivelor.
Pronumele afix pentru persoana întâi singular are forme enclitice diferite pentru verb: (/-ni), iar pentru prepoziţii şi substantive(/-y/ după consoane, /-ya/ după vocale).
Pronumele personale Pronume independente Pronume afixe
Singular Dual Plural Singular Dual Plural
Persoana I ’anā - - - naHnu -nī, -ī, -ya - - - -nā
Persoana II masculin ’anta ’antumā ’antum -ka -kumā -kum
feminin ’anti ’antunna -ki -kunna
Persoana III masculin huwa humā hum -hu -humā -hum
feminin hiya hunna -ha –hunn
Pronumele personal
Pronumele personal este singurul pronume veritabil din limba araba. El poate avea 2 forme: izolat (damir munfasil) sau afixat (damir muttasil)
Pronumele personal izolat tine locul unui nume in cazul nominative.
Forme:
Ana- eu
Anta (m), Anti(f)- tu
Hua- el
Hiya- ea
Nahnu(ihna in lb araba colocviala)
Antum- voi (m)
Antunna- voi(f)
Hum- ei
Hunn-ele
PRONUMELE AFIX
Pronumele afix indeplineste functia cazurilor genitive si acuzativ al pronumelui personal.
Formele pronumelui afix:
Mie, al meu- iy, niy
Al tau – ka(m), ki (f)
Al lui- hu
Al ei- ha
Al nostru- na
Al vostru- kum(m)
Al vostru- kun(f)
Al lor(f)- hunna
Al lor(m)- hum
Tuesday, March 29, 2011
Thursday, March 17, 2011
Formule in Limba Araba
Urari si Formule de salut in Limba Araba
Bine ai venit!
Ahlan wa sahlan!
أهْلا وَ سَهْلا!
Bine ai venit! (răspuns)
Ahlan bika.Ahlan biki
أهْلا بِكَ! أهْلا بِكِ!
Pacea fie cu tine!
Assalamu alaykum
السّلامُ عَلَيْكُم!
Pacea fie cu tine! (răspuns)
Wa alaykom assalam
و عَليكُم السلام!
Bună dimineața!
Sabah al khair
صَباحُ الخيرِ!
Bună dimineața!(răspuns)
Sabah al nour
صَباح النور!
Bună seara!
Masaae al khair
مَساءَ الخيرِ!
Bună seara!(răspuns)
Massa al khair
مَساء النور!
Salutări!
Maa tahiati
مَعَ تَحياتي!
Salut!
marhaban
مَرْحباً!
Bună!
ahlan
أهْلا!
La mulți ani!
Aid milad said
عَيد ميلاد سعيد!
La mulți ani! (pentru situații speciale)
Kol am wa antom bekhair.kollo sana wa antom tayiboun
كلّ عام و أنتُم بِخَيرٍ! كُل سنة و أنتُم طيبون!
Ayd fericit!
Aid said
عَيد سعيد!
Ramadan fericit!
Ramadhan karim
رَمَضان كَريم!
Crăciun fericit!
Aid al milad said
عيد الميلاد سعيد!
Paște fericit!
Aid al fasseh said
عيد الفَصح سعيد!
Cu cele mai bune urări!
Maa atiabi attahiat
مَعَ أطيب التحيات
Dumnezeu să te binecuvânteze!
Allah yobariko fika.fiki
ألله يُبارِك فيكَ/ فيكِ!
Noapte bună!
Tosbeh(tossebihi)ala khair
تِصبَح (تِصبحي) عَلى خَيرِ
Noapte bună!(răspuns)
Wa anta(anti)min ahlih
وَ أنتَ(أنتِ) مِن أهلُه
La revedere!
Maa assalam
مَعَ السلامَ!
Pe curând!
Ila allikae
إلى اللِقاء!
Bine ai venit!
Ahlan wa sahlan!
أهْلا وَ سَهْلا!
Bine ai venit! (răspuns)
Ahlan bika.Ahlan biki
أهْلا بِكَ! أهْلا بِكِ!
Pacea fie cu tine!
Assalamu alaykum
السّلامُ عَلَيْكُم!
Pacea fie cu tine! (răspuns)
Wa alaykom assalam
و عَليكُم السلام!
Bună dimineața!
Sabah al khair
صَباحُ الخيرِ!
Bună dimineața!(răspuns)
Sabah al nour
صَباح النور!
Bună seara!
Masaae al khair
مَساءَ الخيرِ!
Bună seara!(răspuns)
Massa al khair
مَساء النور!
Salutări!
Maa tahiati
مَعَ تَحياتي!
Salut!
marhaban
مَرْحباً!
Bună!
ahlan
أهْلا!
La mulți ani!
Aid milad said
عَيد ميلاد سعيد!
La mulți ani! (pentru situații speciale)
Kol am wa antom bekhair.kollo sana wa antom tayiboun
كلّ عام و أنتُم بِخَيرٍ! كُل سنة و أنتُم طيبون!
Ayd fericit!
Aid said
عَيد سعيد!
Ramadan fericit!
Ramadhan karim
رَمَضان كَريم!
Crăciun fericit!
Aid al milad said
عيد الميلاد سعيد!
Paște fericit!
Aid al fasseh said
عيد الفَصح سعيد!
Cu cele mai bune urări!
Maa atiabi attahiat
مَعَ أطيب التحيات
Dumnezeu să te binecuvânteze!
Allah yobariko fika.fiki
ألله يُبارِك فيكَ/ فيكِ!
Noapte bună!
Tosbeh(tossebihi)ala khair
تِصبَح (تِصبحي) عَلى خَيرِ
Noapte bună!(răspuns)
Wa anta(anti)min ahlih
وَ أنتَ(أنتِ) مِن أهلُه
La revedere!
Maa assalam
مَعَ السلامَ!
Pe curând!
Ila allikae
إلى اللِقاء!
Modul de viata al gruparilor arabe
Pe lângă deosebirile legate de origine, care şi-au pus amprenta asupra vieţii literare, cea mai importantă opoziţie de care trebuie să ţinem cont este cea dintre beduini şi sedentari. Când ne gândim la arabi timpul nomad ne vine în minte ; şi această, pe drept cuvânt, pentru că , la început, el este adevărul stăpân al teritoriului. Dispreţuindu-1 pe pastor, la fel ca şi pe sedentar, pe care-1 exploatează şi-1 apără conform unei cutume bine încetăţenite, beduinul nu se aşteaptă să-i fie recunoscute meritele . »Sunt de dispreţuit munca şi situaţia servilă, creşterea bovinelor, este nobil să ai cămile , este o dovadă de bărbăţie şi vitejie să ai cai « Bogatia beduinului constă în turme ; restul, care îi este de altfel indispensabil, : grâul, curmalele, pielea, armele, ustensilele din cort , Ie ia de la sedentari. 0 alta sursă o reprezintă transportul cu caravanele, la care se adaugă tributul cerut celor pe care-i protejează sau caravanelor străine care strabat teritoriile sale ( Burckhardt, III ,4,6,279,295, ; Huber, 406 - apud R. Blach'ere ,op.cit.pg. 19)
Ultima sursa -şi nu cea mai puţin importantă - o reprezintă - « razia » , care , uneori, este o lovitură dată de o mână de oameni împotriva unui grup sau unei caravane izolate , alteori, este un atac bine organizat, la care participă câteva mii de luptători, având drept scop acapararea de noi paşuni sau surse de apă. Aceste incursiuni şi războaie sunt descrise în « Ayyam al -Arab » . Nimic mai plictisitor, mai monoton şi mai steril decât aceste lupte dintre care unele, ca războiul izbucnit după întrecerea dintre caii Dahis si Al -Gharba , care a durat 40 de ani şi şi-a aflat locul în creaţia literară, eroul său fiind Antara Ibn Shaddad. Orientalistii clasici ne-au obişnuit cu caracterizarea vieţii arabilor preislamici că viaţa beduinilor, dar, aşa cum remarca R. Blache're, imediat ne gândim la opoziţia clasică dintre beduini şi sedentari. Cunoaştem triburi parţial sedentare, iar altele în totalitate nomade.
Greutăţile vieţii, vitregia naturii au dezvoltat la arabi un profund fatalism, ei se înclină în faţa iremediabilului, simţind inutilitatea efortului, în faţa acestei forţe superioare denumită dhahr. Acelaşi mod de viaţă face să se dezvolte la arabi gustul pentru elocinţă, viaţa în deşert fiind favorabilă exercitării harului oratoric: “Limba beduinilor este un instrument bogat în sonorităţi, care incită la căutarea de efecte ritmice, de formule lapidare…cei mai elocvenţi sunt cei mai ascultaţi. Sentimentul onoarei, gustul înnăscut pentru laudă, incită pe cei mai elocvenţi, pe cei care au har poetic să-şi cultive talentul pentru a cânta originea lor şi a celor apropiaţi lor, pentru a cânta faptele de arme, pentru a resuscita curajul luptătorilor după o înfrângere, pentru a cânta, în orice moment, valorile neamului”.(R. Blachere, Histoire de la Literature arabe, Paris, 1952) .
Nu trebuie subestimat rolul centrelor sedentare urbane ca Yathrib (Medina), Mecca, Njran, Hīra. Ele vor exercita o influenţă generală în afară de cea directă cerută de interese immediate legate de relaţiile cu triburile. Mecca aşezată într-o depresiune, îşi datora rosperitatea situaţiei sale de punct nodal al comerţului de tanzit dintre Sud şi Nord, şi numai puţin Pietrei Negre loc de cult cu mult înaintea apariţiei Islamului. În fiecare an aici se desfăşura pelerinajul odată cu bâlciurile tradiţionale, la Ukaz de exemplu, unde aveau loc şi concursurile poeţilor arabi, ce denunţau trădătorii şi duşmanii cerând dreptate. Fie că este vorba despre beduini sau sedentari, organizarea clanului sau tribului nu este esenţial diferită în epoca veche faţă de ce aflăm în epoca modernă.
În fruntea clanului se afla un consiliul format din capii de familie, iar la nivelul tribului - de un consiliu format din şefii de clan.
S-a vorbit despre o democraţie a societăţii arabe, dar aceasta trebuie înţeleasă în sensul "unui instinct social de echilibru democratic, care ţinea locul unor instituţii politice (Charles, H- Tribus motonnieres du Moyen- Euphrate - în Documents d' etudes orientales de 1'Inst. Francais de Damas ;Beyrouth, 1939, apud. R. Blachere , op. cit. pg. 21)
« Arabul oscilează între dot poll : un individualism care îl împinge să respingă orice constrângere, să-şi afirme drepturile imprescriptibile ale « eu-lui «înaintea îndatoririlor elective, iar pe de altă parte, ataşamentul faţă de grupul sau social, care este de o profunzime şi o spontaneitate , care pot merge până la sacrificiu « (R. Blachere ;op .cit. pg. 21). Societatea arabă reprezintă, deci, o « anarhie temperată, la nivelul fiecărei trepte a ierarhiei sociale de oligarhia mai mult sau mai putin influenţa a şefilor de familei, facţiune sau trib (Charles, idem, pg. 150)
Un rol important în această societate revine « sayyid-ului « , persoana desemnata să execute hotărârile luate de consiliul de conducere ; el îşi conduce oamenii în luptă, primeşte soliile altor triburi, poartă negocieri pentru incheierea de alianţe, declară razboi, ia măsuri în vremuri de restrişte, stabile şi datele şi căile de transhumanţă.
Asemenea modului de viaţă, şi psihologia beduinului a rămas neschimbată timp de secole. . »Într-o lume în care nesiguranţă este starea normala, razia modul de existenţă.
Beduinii nu păreau foarte preocupaţi de religie : “Nomazii, mai mult decât sedentarii sunt închişi la noţiunea de divinitate, gândirea lor religioasă este mediocră, lucru surprinzător la aceste fiinţe aflate în permanent contact cu forţele naturii. Ei credeau că pământul este populat de spirite invizibile, ğinn-ii. Cultul de bază îl constituia cultul betililor, al unor pietre aşezate vertical asemenea menhirirlor. Erau divinizate şi divinităţile astrale mai cunoscute fiind Uzzā, personificarea lui Venus, ca şi Mannāt, zeiţa sorţii, iar la Mecca se aflau 360 de idoli, dintre care cel mai venerat era Hubal. De altfel de la început Mecca era un centru comercial în jurul căruia s-a clădit treptat oraşul. În mijlocul teritoriului sacru (haram) se afla sanctuarul Kaaba (cub), edificiu fără acoperiţ, având încadrată într-unul din unghiurile sale celebra Piatră Neagră, socotită de origine cerească (de fapt un meteorit). Înconjurarea pietrei constituia încă din timpurile preislamice un ritual important (M.Eliade “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988). Stăpânul Pietrei era considerat Allah, creatorul lumii.
Dacă Peninsula Arabă şi în special Heğaz au fost leagănul unor noi religii, este cert că acest lucru se datorează şi influenţei curentelor monoteiste care din Yemen, Sria şi Mesopotamia pătrundeau încet-încet. Probabil că aceste curente s-au manifestat aici începând cu secolul al IV-lea e.n., deşi masa triburilor beduine rămâne neatinsă în ansamblul ei.
Comunităţile evreieşti se aflau în Yemen, dar ocupau poziţii cheie şi în Yathrib şi Heybar, comunităţi puternice care vor constitui puncte de rezistenţă în faţa islamului.
Creştinismul se infiltrase pe de o parte prin Yemen şi Siria şi mai târziu prin Hira. La Mecca existau puţini creştini, majoritatea de condiţie foarte umilă. Misionarii, numeroasele mânăstiri, răspândite de-a lungul Eufratului până la Hira. Antagonismul dintre Bizanţ şi Persia se regăseşte pe plan religios în lupta dintre nestorieni, primiţi de sasanizi şi atotputernici la Hira şi monofisiţii siro-palestinieni. Monoteiştii erau şi cei cunoscuţi sub numele de “hanif”, care trăiau solidari, fără să fie evrei sau creştini.
Monoteismul a avut fără îndoială “un ecou în spiritul politeiştilor domeniului arab, în orice caz al sedentarilor (sura 84: “Dacă îi întrebi pe necredincioşi : cine a creat cerul şi pământul? Ei răspund Allah” Astfel al începutul secolului al VII-lea e.n., şi fără îndoială chiar înainte, arabă, cel puţin cei din Hedjaz, aveau noţiunea unui Dumnezeu suveran şi creator”.
Cu toată importanţă acestor curente monoteiste, religia Arabiei Centrale nu pare să fi fost modificată de înfluenţe iudeo-creştine. Ele nu corespund nici unor aspecte ale psihologiei arabe- sunt religii implantate. Vaste regiuni nu au fost atinse în nici un fel- fără să fie ostili doctrinelor monoteiste, nomazii şi sedentarii Peninsulei sunt profund ataşati.
Ultima sursa -şi nu cea mai puţin importantă - o reprezintă - « razia » , care , uneori, este o lovitură dată de o mână de oameni împotriva unui grup sau unei caravane izolate , alteori, este un atac bine organizat, la care participă câteva mii de luptători, având drept scop acapararea de noi paşuni sau surse de apă. Aceste incursiuni şi războaie sunt descrise în « Ayyam al -Arab » . Nimic mai plictisitor, mai monoton şi mai steril decât aceste lupte dintre care unele, ca războiul izbucnit după întrecerea dintre caii Dahis si Al -Gharba , care a durat 40 de ani şi şi-a aflat locul în creaţia literară, eroul său fiind Antara Ibn Shaddad. Orientalistii clasici ne-au obişnuit cu caracterizarea vieţii arabilor preislamici că viaţa beduinilor, dar, aşa cum remarca R. Blache're, imediat ne gândim la opoziţia clasică dintre beduini şi sedentari. Cunoaştem triburi parţial sedentare, iar altele în totalitate nomade.
Greutăţile vieţii, vitregia naturii au dezvoltat la arabi un profund fatalism, ei se înclină în faţa iremediabilului, simţind inutilitatea efortului, în faţa acestei forţe superioare denumită dhahr. Acelaşi mod de viaţă face să se dezvolte la arabi gustul pentru elocinţă, viaţa în deşert fiind favorabilă exercitării harului oratoric: “Limba beduinilor este un instrument bogat în sonorităţi, care incită la căutarea de efecte ritmice, de formule lapidare…cei mai elocvenţi sunt cei mai ascultaţi. Sentimentul onoarei, gustul înnăscut pentru laudă, incită pe cei mai elocvenţi, pe cei care au har poetic să-şi cultive talentul pentru a cânta originea lor şi a celor apropiaţi lor, pentru a cânta faptele de arme, pentru a resuscita curajul luptătorilor după o înfrângere, pentru a cânta, în orice moment, valorile neamului”.(R. Blachere, Histoire de la Literature arabe, Paris, 1952) .
Nu trebuie subestimat rolul centrelor sedentare urbane ca Yathrib (Medina), Mecca, Njran, Hīra. Ele vor exercita o influenţă generală în afară de cea directă cerută de interese immediate legate de relaţiile cu triburile. Mecca aşezată într-o depresiune, îşi datora rosperitatea situaţiei sale de punct nodal al comerţului de tanzit dintre Sud şi Nord, şi numai puţin Pietrei Negre loc de cult cu mult înaintea apariţiei Islamului. În fiecare an aici se desfăşura pelerinajul odată cu bâlciurile tradiţionale, la Ukaz de exemplu, unde aveau loc şi concursurile poeţilor arabi, ce denunţau trădătorii şi duşmanii cerând dreptate. Fie că este vorba despre beduini sau sedentari, organizarea clanului sau tribului nu este esenţial diferită în epoca veche faţă de ce aflăm în epoca modernă.
În fruntea clanului se afla un consiliul format din capii de familie, iar la nivelul tribului - de un consiliu format din şefii de clan.
S-a vorbit despre o democraţie a societăţii arabe, dar aceasta trebuie înţeleasă în sensul "unui instinct social de echilibru democratic, care ţinea locul unor instituţii politice (Charles, H- Tribus motonnieres du Moyen- Euphrate - în Documents d' etudes orientales de 1'Inst. Francais de Damas ;Beyrouth, 1939, apud. R. Blachere , op. cit. pg. 21)
« Arabul oscilează între dot poll : un individualism care îl împinge să respingă orice constrângere, să-şi afirme drepturile imprescriptibile ale « eu-lui «înaintea îndatoririlor elective, iar pe de altă parte, ataşamentul faţă de grupul sau social, care este de o profunzime şi o spontaneitate , care pot merge până la sacrificiu « (R. Blachere ;op .cit. pg. 21). Societatea arabă reprezintă, deci, o « anarhie temperată, la nivelul fiecărei trepte a ierarhiei sociale de oligarhia mai mult sau mai putin influenţa a şefilor de familei, facţiune sau trib (Charles, idem, pg. 150)
Un rol important în această societate revine « sayyid-ului « , persoana desemnata să execute hotărârile luate de consiliul de conducere ; el îşi conduce oamenii în luptă, primeşte soliile altor triburi, poartă negocieri pentru incheierea de alianţe, declară razboi, ia măsuri în vremuri de restrişte, stabile şi datele şi căile de transhumanţă.
Asemenea modului de viaţă, şi psihologia beduinului a rămas neschimbată timp de secole. . »Într-o lume în care nesiguranţă este starea normala, razia modul de existenţă.
Beduinii nu păreau foarte preocupaţi de religie : “Nomazii, mai mult decât sedentarii sunt închişi la noţiunea de divinitate, gândirea lor religioasă este mediocră, lucru surprinzător la aceste fiinţe aflate în permanent contact cu forţele naturii. Ei credeau că pământul este populat de spirite invizibile, ğinn-ii. Cultul de bază îl constituia cultul betililor, al unor pietre aşezate vertical asemenea menhirirlor. Erau divinizate şi divinităţile astrale mai cunoscute fiind Uzzā, personificarea lui Venus, ca şi Mannāt, zeiţa sorţii, iar la Mecca se aflau 360 de idoli, dintre care cel mai venerat era Hubal. De altfel de la început Mecca era un centru comercial în jurul căruia s-a clădit treptat oraşul. În mijlocul teritoriului sacru (haram) se afla sanctuarul Kaaba (cub), edificiu fără acoperiţ, având încadrată într-unul din unghiurile sale celebra Piatră Neagră, socotită de origine cerească (de fapt un meteorit). Înconjurarea pietrei constituia încă din timpurile preislamice un ritual important (M.Eliade “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988). Stăpânul Pietrei era considerat Allah, creatorul lumii.
Dacă Peninsula Arabă şi în special Heğaz au fost leagănul unor noi religii, este cert că acest lucru se datorează şi influenţei curentelor monoteiste care din Yemen, Sria şi Mesopotamia pătrundeau încet-încet. Probabil că aceste curente s-au manifestat aici începând cu secolul al IV-lea e.n., deşi masa triburilor beduine rămâne neatinsă în ansamblul ei.
Comunităţile evreieşti se aflau în Yemen, dar ocupau poziţii cheie şi în Yathrib şi Heybar, comunităţi puternice care vor constitui puncte de rezistenţă în faţa islamului.
Creştinismul se infiltrase pe de o parte prin Yemen şi Siria şi mai târziu prin Hira. La Mecca existau puţini creştini, majoritatea de condiţie foarte umilă. Misionarii, numeroasele mânăstiri, răspândite de-a lungul Eufratului până la Hira. Antagonismul dintre Bizanţ şi Persia se regăseşte pe plan religios în lupta dintre nestorieni, primiţi de sasanizi şi atotputernici la Hira şi monofisiţii siro-palestinieni. Monoteiştii erau şi cei cunoscuţi sub numele de “hanif”, care trăiau solidari, fără să fie evrei sau creştini.
Monoteismul a avut fără îndoială “un ecou în spiritul politeiştilor domeniului arab, în orice caz al sedentarilor (sura 84: “Dacă îi întrebi pe necredincioşi : cine a creat cerul şi pământul? Ei răspund Allah” Astfel al începutul secolului al VII-lea e.n., şi fără îndoială chiar înainte, arabă, cel puţin cei din Hedjaz, aveau noţiunea unui Dumnezeu suveran şi creator”.
Cu toată importanţă acestor curente monoteiste, religia Arabiei Centrale nu pare să fi fost modificată de înfluenţe iudeo-creştine. Ele nu corespund nici unor aspecte ale psihologiei arabe- sunt religii implantate. Vaste regiuni nu au fost atinse în nici un fel- fără să fie ostili doctrinelor monoteiste, nomazii şi sedentarii Peninsulei sunt profund ataşati.
Despre Arabi
Este dificil să delimităm « lumea arabă » folosindu-ne de criteriul geografic, pentru că, până aproape de sfârşitul sec. VI , ea nu a cuprins decât o parte din Peninsula Arabica. La fel, nu putem să-i definim pornind de la conceptul de naţiune, pentru că nu au reprezentat o masă etnică pură, fără aport străin. Singurul criteriu de reţinut pentru delimitarea lumii arabe este criteriul lingvistic, (v. Regis Blachere Histoire de la litterature arabe A Maisonneuve 1952 )
În mileniul al II-lea î.Ch. , nordul şi centrul Peninsulei erau ocupate de nomazi, stramoşii arabilor de azi, despre care aflam menţiuni în documente asiriene din sec, VIII î.Ch. Limba acestor nomazi facea parte din marea familie a limbilor semitice, înrudită cu limbile asiro-chaldeene (sau akkadiene), cu idiomurile canaaneene (ebraica şi arameana) şi limbile vorbite în Arabia Meridională.
Să convenim a-i denumi arabi pe membrii unui grup, având în comun folosirea aceluiaşi idiom. Condiţiile de viaţă din Peninsula Arabica - În afara oazelor, unde sunt concentraţi sedentarii, restul populaţiei o reprezintă nomazii, al căror mod de existenţa este singurul corespunzător mediului geografic.
Societatea arabă- sedentară sau nomadă este un conglomerat de clanuri şi triburi.
În mileniul al II-lea î.Ch. , nordul şi centrul Peninsulei erau ocupate de nomazi, stramoşii arabilor de azi, despre care aflam menţiuni în documente asiriene din sec, VIII î.Ch. Limba acestor nomazi facea parte din marea familie a limbilor semitice, înrudită cu limbile asiro-chaldeene (sau akkadiene), cu idiomurile canaaneene (ebraica şi arameana) şi limbile vorbite în Arabia Meridională.
Să convenim a-i denumi arabi pe membrii unui grup, având în comun folosirea aceluiaşi idiom. Condiţiile de viaţă din Peninsula Arabica - În afara oazelor, unde sunt concentraţi sedentarii, restul populaţiei o reprezintă nomazii, al căror mod de existenţa este singurul corespunzător mediului geografic.
Societatea arabă- sedentară sau nomadă este un conglomerat de clanuri şi triburi.
Cultura Civilizatie Araba
Casele oamenilor săraci erau făcute din cărămizi uscate la soare iar acoperişurile erau din ramuri împletite întărite cu clei. Existau case cu două etaje, ale comercianţilor şi câte o rezidenţă mai importantă construită pe terenuri largi cu grădini mari, care nu se vedeau de afară, după modelul musulman. Toate casele aveau sistem de colectare şi evacuare a apei, chiar şi casele săracilor aveau toaletele cu ape drenate, ceea ce nu exista în Europa de vest. Cordoba era avea kilometrii de străzi pavate, iluminate public de pe margine. 700 de ani mai târziu în Londra nu exista nici o lumină publică iar pavajul era necunoscut. În timp ce creştinii considerau baia un obicei ieşit din comun, populaţia din Codoba se bucura de băi publice de generaţii întregi. Băile foarte populare în rândul musulmanilor fiind foarte asemănătoare băilor romane.
Serbările câmpeneşti. Erau respectate atât sărbătorile musulmane cât şi cele creştine, pelerinajele la mânăstirile creştine, în zilele sfinţilor se sărbătoreau împreună, călugării fiind foarte ospitalieri. Musulmanii beau vin cu creştinii sub motivul lipsei de respect faţă de gazde, dacă refuzau. Fiecare familie bogată avea o casă la ţară. Abd al-Rahman şi-a mutat reşedinţa la palatul Al-Zahra(400 de camere). Era construită în trei terase, în camera de primire a califului era un cazan plin cu mercur care reflecta razele soarelui într-un joc de lumini care creea o impresie cu totul specială. Mai avea 8 uşi decorate cu aur şi cu lemn preţios. Se spune că această cameră nu a fost egalată în frumuseţe. Palatul a fost distrus în 1013, de berberii revoltaţi. Civilizaţia andalusă are trasături specifice în cadrul ansamblului musulman . Ca şi restul islamului, Spania este ţara comerţului şi a schimburilor. Ea exporta, pretutindeni, uleiurile, ţesăturile şi armele sale şi importa graudin Africa de Nord, , sclavi din Europa. Dar Spania este şi un conglomerat de etnii : în primul rând , spaniolii , convertiţi sau nu, creştini, sau evrei, apoi berberi, într-o mai mică măsură arabi -proprietarii de latifundii -, mâna de lucru aservită : negri şi sclavi. În ciuda conflictelor care au izbucnit frecvent, principii omeyyazi s-au situat întotdeauna în postura de arbitri , ferindu-se de a pune problema principiilor etnice sau confesionale. Astfel, a existat un ministru evreu, creştinii au avut voie să se reunească în condiţii, să asigure permanenţa limbilor iberice. Islamul andalus se poate caracteriza prin prezenţa unei singure şcoli, cea a malikitilor ( Malik - jurist, fondator al scolii - rigorism al poziţiilor teologice traditionaliste) ; în acelaşi timp, sunt încurajaţi oficial filosofii savanţii « Educaţi în spiritul cărţilor minunatei biblioteci din Cordoba, un neoplatonician ca Ibn Masarra, un medic ca Zahrawi pregătesc, pentru timpurile viitoare, transmiterea către occidentul creştin a gândirii greco-arabe'(A. Miquel - op. cit, pg, 236).
Această creştere a puterii a culminat în 929 când Abd Ar-Rahman al III-lea a luat titlul de calif, nume care fusese folosit numai de stăpânul imperiului cu centrul la Bagdad.
Influenţa arabă în Spania continuă şi astăzi, grădinile din Granada. Arabii din Spania beau vin, lucru care era interzis în Coran. Băutura este considerată toxică si singurul conducător care a instituit pedepse pentru aceasta a fost Ali.
În jur de 400 de ani, între 800-1200, civilizaţia musulmană a fost cea mai strălucită civilizaţie din lume, în afara Chinei. Pare surprinzător, deoarece beduinii din Arabia erau nomazi cu puţină învăţătură, dar au cucerit teritorii care au fost locuite de civilizaţii străvechi, Persia, Valea Nilului, Valea Tigrului şi Eufratului. Ei au cucerit de asemenea şi părţi ale Imperiului Bizantin, în care matematicile grecilor, cum ar fi geografia lui Euclid şi filosofia au fost conservate, multe fiind traduse în siriacă sau aramaică. Abbasizii şi-au construit capitala la Bagdad, în 762 califii au încurajat pe învăţaţi să traducă aceste cărţi în arabă. Califul Ma’amun a construit o casă a înţelepciunii care era de fapt o bibliotecă, în care au fost adunaţi observatori ştiinţifici. Oameni de cele mai diverse rase şi religii veneau de pretutindeni contribuind la transformarea. Comercianţii şi matematicienii au adus din India trei lucruri capitale pentru dezvoltarea aritmeticii, utilizarea numerelor indiene, adică nouă semne diferite, noţiunea de zero şi virgula pentru zecimală. Aecste idei au făcut posibil pentru principiul numerelor foarte mari. O altă operă capitală, tratatul de algebră, tradusă în limba latină în secolul al XII-lea.
Serbările câmpeneşti. Erau respectate atât sărbătorile musulmane cât şi cele creştine, pelerinajele la mânăstirile creştine, în zilele sfinţilor se sărbătoreau împreună, călugării fiind foarte ospitalieri. Musulmanii beau vin cu creştinii sub motivul lipsei de respect faţă de gazde, dacă refuzau. Fiecare familie bogată avea o casă la ţară. Abd al-Rahman şi-a mutat reşedinţa la palatul Al-Zahra(400 de camere). Era construită în trei terase, în camera de primire a califului era un cazan plin cu mercur care reflecta razele soarelui într-un joc de lumini care creea o impresie cu totul specială. Mai avea 8 uşi decorate cu aur şi cu lemn preţios. Se spune că această cameră nu a fost egalată în frumuseţe. Palatul a fost distrus în 1013, de berberii revoltaţi. Civilizaţia andalusă are trasături specifice în cadrul ansamblului musulman . Ca şi restul islamului, Spania este ţara comerţului şi a schimburilor. Ea exporta, pretutindeni, uleiurile, ţesăturile şi armele sale şi importa graudin Africa de Nord, , sclavi din Europa. Dar Spania este şi un conglomerat de etnii : în primul rând , spaniolii , convertiţi sau nu, creştini, sau evrei, apoi berberi, într-o mai mică măsură arabi -proprietarii de latifundii -, mâna de lucru aservită : negri şi sclavi. În ciuda conflictelor care au izbucnit frecvent, principii omeyyazi s-au situat întotdeauna în postura de arbitri , ferindu-se de a pune problema principiilor etnice sau confesionale. Astfel, a existat un ministru evreu, creştinii au avut voie să se reunească în condiţii, să asigure permanenţa limbilor iberice. Islamul andalus se poate caracteriza prin prezenţa unei singure şcoli, cea a malikitilor ( Malik - jurist, fondator al scolii - rigorism al poziţiilor teologice traditionaliste) ; în acelaşi timp, sunt încurajaţi oficial filosofii savanţii « Educaţi în spiritul cărţilor minunatei biblioteci din Cordoba, un neoplatonician ca Ibn Masarra, un medic ca Zahrawi pregătesc, pentru timpurile viitoare, transmiterea către occidentul creştin a gândirii greco-arabe'(A. Miquel - op. cit, pg, 236).
Această creştere a puterii a culminat în 929 când Abd Ar-Rahman al III-lea a luat titlul de calif, nume care fusese folosit numai de stăpânul imperiului cu centrul la Bagdad.
Influenţa arabă în Spania continuă şi astăzi, grădinile din Granada. Arabii din Spania beau vin, lucru care era interzis în Coran. Băutura este considerată toxică si singurul conducător care a instituit pedepse pentru aceasta a fost Ali.
În jur de 400 de ani, între 800-1200, civilizaţia musulmană a fost cea mai strălucită civilizaţie din lume, în afara Chinei. Pare surprinzător, deoarece beduinii din Arabia erau nomazi cu puţină învăţătură, dar au cucerit teritorii care au fost locuite de civilizaţii străvechi, Persia, Valea Nilului, Valea Tigrului şi Eufratului. Ei au cucerit de asemenea şi părţi ale Imperiului Bizantin, în care matematicile grecilor, cum ar fi geografia lui Euclid şi filosofia au fost conservate, multe fiind traduse în siriacă sau aramaică. Abbasizii şi-au construit capitala la Bagdad, în 762 califii au încurajat pe învăţaţi să traducă aceste cărţi în arabă. Califul Ma’amun a construit o casă a înţelepciunii care era de fapt o bibliotecă, în care au fost adunaţi observatori ştiinţifici. Oameni de cele mai diverse rase şi religii veneau de pretutindeni contribuind la transformarea. Comercianţii şi matematicienii au adus din India trei lucruri capitale pentru dezvoltarea aritmeticii, utilizarea numerelor indiene, adică nouă semne diferite, noţiunea de zero şi virgula pentru zecimală. Aecste idei au făcut posibil pentru principiul numerelor foarte mari. O altă operă capitală, tratatul de algebră, tradusă în limba latină în secolul al XII-lea.
Oamenii Scripturii Arabe
La începutul celui de-al VII-lea secol al erei noastre, arabii stăpâneau arta scrisului. Ca pretutindeni în Orientul Mijlociu, regii, şefii militari, preoţii, bătrânii tribului, artizanii şi oamenii pioşi utilizau scrisul sau se exprimau prin scris.
Aşa a fost cazul în regatele succesive ale Arabiei de Sud al cărei prim monument scris cunoscut datează din secolul al VIII-lea dinaintea erei noastre, de pe vremea vechiului imperiu Saba’. Începând de aici, documentele epigrafice din Arabia de Sud sunt abundent reprezentate până la sfârşitul secolului al VI-lea al erei noastre. Acesta a fost cazul şi regatului nabateean de la Petra şi de la Hegra, între secolul al V-lea înainte şi secolul al II-lea după Hristos. În sfârşit, acesta a fost cazul regatului Kinda, la nord de Yemen, între secolele al II-lea şi al V-lea, şi al regatului Palmirei, în deşertul sirian, din secolul al II-lea până la sfârşitul secolului al III-lea. La acestea trebuie să adăugăm numeroase inscripţii sau grafitti în diverse limbi arabe- safaitică, lithyanită, thamudeana şi în cele din urmă araba- răspândite în nordul Peninsulei, în deşerturile iordaniano-siriene, în Neghev şi Sinai. (L’arabe antique, ROBIN, 1991)
Cea mai mare parte a documentelor este constituită din texte scurte, marcând în piatră un eveniment politic sau militar precis, dedicaţia unui mormânt sau a unui sanctuar, epitaful unei stele, construirea sau repararea unui edificiu, invocaţii religioase. Acestea nu se limitează la materiale dure: găsim de asemenea manuscrise pe papirus privind viaţa comercială, cum ar fi contractele nabateene descoperite în grotele de la Engaddi, pe malul de vest al Mării Moarte.
Scrisul Arab în Sud
Sud-araba veche este o limbă semitică a arabilor din Yemen, distinctă de ceea ce numim în general araba, care este la origine araba de nord. Cunoaştem diferitele ei varietăţi prin numeroase inscripţii , în special pe piatră. Scriitura sud-arabă pe piatră este formată din semne de forme geometrice şi separate unele de altele, cu mari calităţi de ordin formal şi estetic. Aceasta este cea a inscripţiilor de pe fundaţii sau memoriale regale. Dar există şi o sud-arabă cursivă, mai puţin îngrijită, în care unele litere sunt legate de altele; acesta este scrisul obişnuit în scrisori, privind după toate aparenţele afaceri cotidiene, marcat pe beţigaşe de lemn în formă de ţigară sau de con.
Alături de formule scurte şi laconice, multe texte sunt de dimensiuni mijlocii. Aşa sunt inscripţiile de fundare a două palate la Zafar, capitala regatului Himyar (secolul II-VI), care datează din a doua parte a secolului al VI-lea al erei noastre. Cea mai lungă din cele două este cea din palatul construit de un aristocrat yemenit evreu şi ea dovedeşte prezenţa a numeroşi yemeniţi de credinţă iudaică în ţară la această epocă, până şi în anturajul regelui. Limba şi scrierea inscripţiilor din Himyar în Yemen erau o moştenire a imperiului din Saba’, dar limba lor vorbită era probabil diferită de cea din Saba’.
Unele texte sud-arabe scrise pe piatră erau lungi, uneori foarte lungi, fiind un fel de documente de arhivă.
Marea inscripţie de la Abraha, către sfârşitul epocii himrayte, se găseşte la Ma’arib, tot în centrul ţării. Abraha prelua pe cont propriu titulatura imperială antică “rege de Saba’ şi de Dhu-Raydan şi de Hadramawt şi al Yemenului şi al populaţiilor arabe pe platoul şi pe teritoriile de jos”. El amintea, între altele, de lucrările de reparaţie a digului Ma’arib, de recepţia ambasadorilor diferitelor regate şi imperii exterioare, de consacrarea unei biserici la terminarea unei campanii militare împotriva nomazilor rebeli, căci regatul era pe atunci creştin. Avem chiar şi un poem de 27 de versuri, descoperit într-o inscripţie de la sfârşitul secolului I al erei noastre la Qaniza, la 150 de kilometri sud-est de Sanaa, limba puţin cunoscută nu este atestată până în prezent în acest text.
Scrisul Arab în Nord
Diferitele varietăţi ale limbii arabilor din nord au fost mult timp vorbite fără să fi cunoscut scrisul. Un alfabet arab propriu neexistând încă, acestea au fost scrise la început cu grafii provenite fie din sud-arabă, fie din feniciană, care erau folosite pentru alte limbi în diferite timpuri. Limba safeitică, în nord estul Transiordaniei, este clar arabă în vocabularul ei, dar inscripţiile respective sunt realizate în caractere de origine sud-arabă, foarte vechi. Limba varnaculară a nabateenilor din Petra era araba, dar scrierea lor era chiar limba utilizată în inscripţii era de origine arameeană; la era şi în cazul arabilor din Palmira.
Unul din cele două texte în limba arabă, cele mai vechi atestate, era scris în caractere sud-arabe. El se găseşte în inima Peninsulei Arabe, la Qariat-al Faw. Acest oraş este vechea capitală a regatului arab Kinda, a cărui istorie se plasează între secolul al II-lea înainte de Hristos şi secolul al V-lea după Hristos, de la care ne rămân vestigii importante (palate, temple, magazine, monumente funerare). Textul de care vorbesc aici este epitaful de zece rânduri dintr-un mormânt familial pus sub protecţia zeului Kahl, unui zeu Allah şi a unui zeu ‘Aththar as-Shariq.
Un alt text în limba arabă, dar în caractere arameeene, a fost descoperit în Neghev, la ’Ayn-Avdat. E vorba despre o inscripţie bilingvă arameeană-arabă, fiecare din cele două instrucţiuni fiind în scriere arameeană. Această inscripţie este situată cam în aceeaşi epocă cu cea de la Qaryat al-Faw. Dacă se corelează scrisul textului arab cu partea în limba arameenă căreia îi este asociat, s-ar putea să fie vorba despre o invocaţie adresată regelui nabateean zeificat Obodat, “împreună cu o scurtă meditaţie asupra inevitabilităţii morţii”.
Cel mai important text arab de asemenea în scrierea nabateeană este celebru printre istoricii arabişti. Este vorba despre epitaful mormântului lui Imru al-Qays, “rege al tuturor arabilor”. Acesta a fost descoperit în 1901 de către Dussaud şi Macler, la un kilometru de Namara în Siria, pe locul unei vechi garnizoane romane. Acest epitaf poartă data de 223 din Bosra, care corespunde cu anul 328 după Hristos. Ea conţine cinci rânduri, din care unele pasaje prilejuiesc dificultăţi de lectură şi de interpretare:
„Acesta este mormântul lui Imru al Qays, rege al tuturor arabilor, cel care îşi punea diadema, care supuse pe Asad şi Nizar şi pe regele lor, care a pus pe fugă Madhhidj… el a murit în anul 223, a şaptea zi din keslul…”
Aşa a fost cazul în regatele succesive ale Arabiei de Sud al cărei prim monument scris cunoscut datează din secolul al VIII-lea dinaintea erei noastre, de pe vremea vechiului imperiu Saba’. Începând de aici, documentele epigrafice din Arabia de Sud sunt abundent reprezentate până la sfârşitul secolului al VI-lea al erei noastre. Acesta a fost cazul şi regatului nabateean de la Petra şi de la Hegra, între secolul al V-lea înainte şi secolul al II-lea după Hristos. În sfârşit, acesta a fost cazul regatului Kinda, la nord de Yemen, între secolele al II-lea şi al V-lea, şi al regatului Palmirei, în deşertul sirian, din secolul al II-lea până la sfârşitul secolului al III-lea. La acestea trebuie să adăugăm numeroase inscripţii sau grafitti în diverse limbi arabe- safaitică, lithyanită, thamudeana şi în cele din urmă araba- răspândite în nordul Peninsulei, în deşerturile iordaniano-siriene, în Neghev şi Sinai. (L’arabe antique, ROBIN, 1991)
Cea mai mare parte a documentelor este constituită din texte scurte, marcând în piatră un eveniment politic sau militar precis, dedicaţia unui mormânt sau a unui sanctuar, epitaful unei stele, construirea sau repararea unui edificiu, invocaţii religioase. Acestea nu se limitează la materiale dure: găsim de asemenea manuscrise pe papirus privind viaţa comercială, cum ar fi contractele nabateene descoperite în grotele de la Engaddi, pe malul de vest al Mării Moarte.
Scrisul Arab în Sud
Sud-araba veche este o limbă semitică a arabilor din Yemen, distinctă de ceea ce numim în general araba, care este la origine araba de nord. Cunoaştem diferitele ei varietăţi prin numeroase inscripţii , în special pe piatră. Scriitura sud-arabă pe piatră este formată din semne de forme geometrice şi separate unele de altele, cu mari calităţi de ordin formal şi estetic. Aceasta este cea a inscripţiilor de pe fundaţii sau memoriale regale. Dar există şi o sud-arabă cursivă, mai puţin îngrijită, în care unele litere sunt legate de altele; acesta este scrisul obişnuit în scrisori, privind după toate aparenţele afaceri cotidiene, marcat pe beţigaşe de lemn în formă de ţigară sau de con.
Alături de formule scurte şi laconice, multe texte sunt de dimensiuni mijlocii. Aşa sunt inscripţiile de fundare a două palate la Zafar, capitala regatului Himyar (secolul II-VI), care datează din a doua parte a secolului al VI-lea al erei noastre. Cea mai lungă din cele două este cea din palatul construit de un aristocrat yemenit evreu şi ea dovedeşte prezenţa a numeroşi yemeniţi de credinţă iudaică în ţară la această epocă, până şi în anturajul regelui. Limba şi scrierea inscripţiilor din Himyar în Yemen erau o moştenire a imperiului din Saba’, dar limba lor vorbită era probabil diferită de cea din Saba’.
Unele texte sud-arabe scrise pe piatră erau lungi, uneori foarte lungi, fiind un fel de documente de arhivă.
Marea inscripţie de la Abraha, către sfârşitul epocii himrayte, se găseşte la Ma’arib, tot în centrul ţării. Abraha prelua pe cont propriu titulatura imperială antică “rege de Saba’ şi de Dhu-Raydan şi de Hadramawt şi al Yemenului şi al populaţiilor arabe pe platoul şi pe teritoriile de jos”. El amintea, între altele, de lucrările de reparaţie a digului Ma’arib, de recepţia ambasadorilor diferitelor regate şi imperii exterioare, de consacrarea unei biserici la terminarea unei campanii militare împotriva nomazilor rebeli, căci regatul era pe atunci creştin. Avem chiar şi un poem de 27 de versuri, descoperit într-o inscripţie de la sfârşitul secolului I al erei noastre la Qaniza, la 150 de kilometri sud-est de Sanaa, limba puţin cunoscută nu este atestată până în prezent în acest text.
Scrisul Arab în Nord
Diferitele varietăţi ale limbii arabilor din nord au fost mult timp vorbite fără să fi cunoscut scrisul. Un alfabet arab propriu neexistând încă, acestea au fost scrise la început cu grafii provenite fie din sud-arabă, fie din feniciană, care erau folosite pentru alte limbi în diferite timpuri. Limba safeitică, în nord estul Transiordaniei, este clar arabă în vocabularul ei, dar inscripţiile respective sunt realizate în caractere de origine sud-arabă, foarte vechi. Limba varnaculară a nabateenilor din Petra era araba, dar scrierea lor era chiar limba utilizată în inscripţii era de origine arameeană; la era şi în cazul arabilor din Palmira.
Unul din cele două texte în limba arabă, cele mai vechi atestate, era scris în caractere sud-arabe. El se găseşte în inima Peninsulei Arabe, la Qariat-al Faw. Acest oraş este vechea capitală a regatului arab Kinda, a cărui istorie se plasează între secolul al II-lea înainte de Hristos şi secolul al V-lea după Hristos, de la care ne rămân vestigii importante (palate, temple, magazine, monumente funerare). Textul de care vorbesc aici este epitaful de zece rânduri dintr-un mormânt familial pus sub protecţia zeului Kahl, unui zeu Allah şi a unui zeu ‘Aththar as-Shariq.
Un alt text în limba arabă, dar în caractere arameeene, a fost descoperit în Neghev, la ’Ayn-Avdat. E vorba despre o inscripţie bilingvă arameeană-arabă, fiecare din cele două instrucţiuni fiind în scriere arameeană. Această inscripţie este situată cam în aceeaşi epocă cu cea de la Qaryat al-Faw. Dacă se corelează scrisul textului arab cu partea în limba arameenă căreia îi este asociat, s-ar putea să fie vorba despre o invocaţie adresată regelui nabateean zeificat Obodat, “împreună cu o scurtă meditaţie asupra inevitabilităţii morţii”.
Cel mai important text arab de asemenea în scrierea nabateeană este celebru printre istoricii arabişti. Este vorba despre epitaful mormântului lui Imru al-Qays, “rege al tuturor arabilor”. Acesta a fost descoperit în 1901 de către Dussaud şi Macler, la un kilometru de Namara în Siria, pe locul unei vechi garnizoane romane. Acest epitaf poartă data de 223 din Bosra, care corespunde cu anul 328 după Hristos. Ea conţine cinci rânduri, din care unele pasaje prilejuiesc dificultăţi de lectură şi de interpretare:
„Acesta este mormântul lui Imru al Qays, rege al tuturor arabilor, cel care îşi punea diadema, care supuse pe Asad şi Nizar şi pe regele lor, care a pus pe fugă Madhhidj… el a murit în anul 223, a şaptea zi din keslul…”
Limba Araba
Limba arabă –vehicolul unei religii cu vocaţie universală, Islamul a reunit diverse naţiuni care având un credo comun, s-au bucurat şi de un limbaj-proclamat ideal- ca bază a revelaţiei. Acest limbaj va deveni expresia privilegiată a unei lumi uimitor de variate, dar care, în acelaşi timp, avea o cultură comună.
Fenomenul musulman a depăşit cadrul religiei- Islamul- înscis în secol- devine civilizaţie- modul ei de gândire şi de viaţă interesează pe toţi cei care gravitează pe orbita lui: nu numai pe musulmani, dar şi pe adepţii religiilor revelate- evreii şi creştinii, pe care Islamul îi tolerează. Islamul, expresie a unei spiritualităţi, a putut să încarneze o civilizaţie- el datorează acest lucru forţei cu care a refuzat să se rupă de secolul în care evolua, atât la nivelul credinţei pure, ca şi la cel al vieţii cotidiene sau politice, religia musulmană a fost prezentă peste tot- în individ, în societate, forţa amprentei sale fiind majoră în orice caz până în epoca contemporană, aşa încât majoritatea operelor scrise în limba arabă sunt reflectarea preocupărilor religioase sau derivate din ea, expunerea consideraţiilor politice, ideologice, teologice, fundamentale sunt marcate de aceasta- prin idealuri proclamate, formule pe care le îmbracă în diferite şcoli, reacţiile pe care le suscită, luptele pe care le duce de-a lungul istoriei.
Limba arabă clasică. Unii lingvişti consideră limba arabă arhaică ca apogeul creaţiei în limbile semitice. De unde vine acestă limbă spectaculoasă? Când un idiom este vorbit pe o arie extinsă acesta se fragmentează în dialecte, cu atât mai diferenţiat cu cât relaţiile dintre dialecte sunt mai diluate iar epoca dizlocării lingistice este mai îndepărtată în trecut. Dacă, dintr-un motiv oarecare, un dialect este promovat devine limba unei civilizaţii, celelalte dialecte nu dispar, dar aria lor de răspândire se stabilizează şi folosirea lor tinde să se reducă la nevoile vieţii familiale.
În lumea arabă actuală, araba literară - esenţialmente scrisă - este moştenitoarea directă a marii limbi clasice : este este rezervată, într-o formă mai mult sau mai puţin clasicizantă , în scris cât şi vorbită, prilejurilor solemne ( discursuri politice, schimburi între oameni cultivaţi), dar araba medie ( ) este limba învăţământului şi a mass -media, ea împrumuta adesea din dialectul vorbit în fiecare ţară şi este înţeleasă practic de oricine a făcut studii. În fapt, aceasta forma literară modernă constitute o veritabilă trăsătură de unire pentru mulţi arabofoni, căci lumea arabă a cunoscut de la fixarea limbii sale literare un fenomen avansat de diglosie .( Dicţionar de civilizaţie musulmană , op. cit. pg. 35 ).
Caligrafia arabă
Limba arabă amestecă într-un singur cuvânt (khatt) noţiunile de “scriere” şi “caligrafie” datorită caracterului sacru al limbii arabe, limbă a Coranului. Puţine civilizaţii au dus la arta caligrafiei la un nivel atât de înalt cum au făcut-o musulmanii. Scrierea arabă derivată dintr-un model de origine arameeană-nabateeană (Petra), aparţine tipului de scrieri caracteristice limbilor semitice, în care doar consoanele sunt notate, vocalele fiind indicate doar prin semne aşezate deasupra sau dedesubtul literelor pe care le urmează în citire. Scrierea arabă încă rudimentară în epoca revelării Coranului, se impune încă de la început, ca un mijloc de conservare şi de memorizare al textului sacru, înainte de a fi reformată şi perfecţionată mai târziu de către gramatici şi caligrafi, cu scopul de a face demnă de misiunea ei sacră.
De la început, scrierea arabă distinge două forme: una dreaptă, cu o geometrie unghiulară, cunoscută sub nuele de “kufică”, şi alta mai suplă, mai fluidă şi mai rotunjită, numită nashi. Scrierea kufică orientală dezvoltată în Persia la sfârşitul secolului al X-lea, prezintă alungiri verticale în timp ce trăsăturile scurte sunt înclinate, iar scrierea kufică occidentală formată la Kairuan (Tunisia) se distinge prin semicercuri care formează litere turtite, dilatate sub linia scrierii. Dezvoltarea scrierii kufi continuă până la sfârşitul secolului al XII-lea, de la care această scriere devine mai ales decorativă, pe lângă funcţie ei principală de exprimare a gândirii. Stilurile ei cele mai practicate sunt scrierea kufică foliată, florală, buclată, geometrică şi animată.
Diversitatea culturală a numeroaselor populaţii islamizate de curând, duce încă de la început califatului (secolele VII-VIII), la o reformă a limbii arabe necesară pentru a lupta împotriva confuziei şi instituirea unui limbaj clar şi universal, susţinut de o scriere lizibilă.
O primă soluţie pentru diferenţierea vocalelor este propusă de Abu Al-aswad Al-Duwali (m.688). Ea constă în plasarea unor mari puncte colorate pentru a indica vocalele care nu sunt reprezentate de litere. Problema diferenţierii consoanelor este abordată întâi de Al-Hajjaj Ibn Yusuf Thaqafi (m.714). Semnele diacritice- unul, două sau trei puncte negre- sunt plasate deasupra sau dedesubtul literei, un sistem care îngăduie confuziile. Înlocuirea liniilor verticale cu puncte nu rezolvă problema şi de altfel se caută o soluţie pentru a permite caligrafilor să scrie cu o singură culoare. Ea este găsită de renumitul gratatic Khalil Ibn Ahmed Al-Farahidi, care păstrează punctele lui Al-Hajjaj pentru diferenţierea consoanelor, dar înlocuieşte reprezentarea vocalelor lui Abu Al-Aswad prin noi semne de vocalizare respectiv fatha, damma şi kasra. Stabilită astfel, această codificare permite unificarea pronunţiei, adesea alterată în dialectele diferitelor provincii ale Imperiului. Succesul scrierii naskhi, cunoscută din perioada preislamică, îl depăşeşte pe cel al scriiturii kufice: evoluţia sa este lentă în epoca omeyyadă. Se poate aminti totuşi invenţia unor tipuri de scriere, precum tumar, jalil, thuluth. Sub abbasizi, caligrafia intră în faza ei cea mai glorioasă.
Caligrafii ameliorează şi rafinează stilurile existente şi se străduiesc să creeze altele; la sfărşitul secolului al IX-lea se numără douăzeci şi una de caligrafii. Doar şase au supravieţuit până în zilele noastre, cele şase stiluri (de scris, pene) al-aqlaam as-sittah : thuluth, naskhi, muhaqqaq, rayhani, riqa şi tawqi. Toate aceste scrieri sunt larg utilizate de cancelariile musulmane clasice: doar patru dintre acestea, însă se folosesc la copierea Coranului. Aceste şase stiluri sunt individualizate şi supuse unor reguli riguroase stabilite de vizirul şi califul de geniu Abu Ali Ibn Muqlah (m. 940): lungimea, lăţimea şi diametrul literelor sunt calculate după un sistem de proporţii având la bază punctul rombic trasat de vârful qalam-ului ( qalam este numele arab al condeiului făcut din trestie), de o lungime egală cu lăţimea sa. Ele câştigă graţie şi frumuseţe trei secole mai târziu datorită caligrafului Yaqut Al-Mustasimi (m.1298) care imaginează o tăietură oblică şi nu dreaptă a vârfului qalam-ului.
În Magreb în secolul XI-lea, pornind de la scrierea cufică occidentală, se elaborează un stil cunoscut sub numele de magribi caracterizat prin delicateţea liniilor, libertatea alunecoasă a curbelor descise şi rotunjimile buclelor sale. Hârtia a cărei fabricaţie şi utilizare a fost împrumutată de arabi de la chinezi de prin 750, se răspândeşte în toată lumea musulmană orientală. În Magreb însă ea nu înlocuieşte pergamentul decât la sfârşitul secolului al XIV-lea. Succesul scrierii magribi este la originea longevităţii sale şi a extinderii sale în toată Africa de Nord- Vest, precum şi în Andalusia, unde se dezvoltă o varinată regională andalusi.
Caligrafii persani adoptă scrierea taaliq şi varianta sa nastaaliq, care devine în secolul al XV-lea scrierea lor definitivă.
Fenomenul musulman a depăşit cadrul religiei- Islamul- înscis în secol- devine civilizaţie- modul ei de gândire şi de viaţă interesează pe toţi cei care gravitează pe orbita lui: nu numai pe musulmani, dar şi pe adepţii religiilor revelate- evreii şi creştinii, pe care Islamul îi tolerează. Islamul, expresie a unei spiritualităţi, a putut să încarneze o civilizaţie- el datorează acest lucru forţei cu care a refuzat să se rupă de secolul în care evolua, atât la nivelul credinţei pure, ca şi la cel al vieţii cotidiene sau politice, religia musulmană a fost prezentă peste tot- în individ, în societate, forţa amprentei sale fiind majoră în orice caz până în epoca contemporană, aşa încât majoritatea operelor scrise în limba arabă sunt reflectarea preocupărilor religioase sau derivate din ea, expunerea consideraţiilor politice, ideologice, teologice, fundamentale sunt marcate de aceasta- prin idealuri proclamate, formule pe care le îmbracă în diferite şcoli, reacţiile pe care le suscită, luptele pe care le duce de-a lungul istoriei.
Limba arabă clasică. Unii lingvişti consideră limba arabă arhaică ca apogeul creaţiei în limbile semitice. De unde vine acestă limbă spectaculoasă? Când un idiom este vorbit pe o arie extinsă acesta se fragmentează în dialecte, cu atât mai diferenţiat cu cât relaţiile dintre dialecte sunt mai diluate iar epoca dizlocării lingistice este mai îndepărtată în trecut. Dacă, dintr-un motiv oarecare, un dialect este promovat devine limba unei civilizaţii, celelalte dialecte nu dispar, dar aria lor de răspândire se stabilizează şi folosirea lor tinde să se reducă la nevoile vieţii familiale.
În lumea arabă actuală, araba literară - esenţialmente scrisă - este moştenitoarea directă a marii limbi clasice : este este rezervată, într-o formă mai mult sau mai puţin clasicizantă , în scris cât şi vorbită, prilejurilor solemne ( discursuri politice, schimburi între oameni cultivaţi), dar araba medie ( ) este limba învăţământului şi a mass -media, ea împrumuta adesea din dialectul vorbit în fiecare ţară şi este înţeleasă practic de oricine a făcut studii. În fapt, aceasta forma literară modernă constitute o veritabilă trăsătură de unire pentru mulţi arabofoni, căci lumea arabă a cunoscut de la fixarea limbii sale literare un fenomen avansat de diglosie .( Dicţionar de civilizaţie musulmană , op. cit. pg. 35 ).
Caligrafia arabă
Limba arabă amestecă într-un singur cuvânt (khatt) noţiunile de “scriere” şi “caligrafie” datorită caracterului sacru al limbii arabe, limbă a Coranului. Puţine civilizaţii au dus la arta caligrafiei la un nivel atât de înalt cum au făcut-o musulmanii. Scrierea arabă derivată dintr-un model de origine arameeană-nabateeană (Petra), aparţine tipului de scrieri caracteristice limbilor semitice, în care doar consoanele sunt notate, vocalele fiind indicate doar prin semne aşezate deasupra sau dedesubtul literelor pe care le urmează în citire. Scrierea arabă încă rudimentară în epoca revelării Coranului, se impune încă de la început, ca un mijloc de conservare şi de memorizare al textului sacru, înainte de a fi reformată şi perfecţionată mai târziu de către gramatici şi caligrafi, cu scopul de a face demnă de misiunea ei sacră.
De la început, scrierea arabă distinge două forme: una dreaptă, cu o geometrie unghiulară, cunoscută sub nuele de “kufică”, şi alta mai suplă, mai fluidă şi mai rotunjită, numită nashi. Scrierea kufică orientală dezvoltată în Persia la sfârşitul secolului al X-lea, prezintă alungiri verticale în timp ce trăsăturile scurte sunt înclinate, iar scrierea kufică occidentală formată la Kairuan (Tunisia) se distinge prin semicercuri care formează litere turtite, dilatate sub linia scrierii. Dezvoltarea scrierii kufi continuă până la sfârşitul secolului al XII-lea, de la care această scriere devine mai ales decorativă, pe lângă funcţie ei principală de exprimare a gândirii. Stilurile ei cele mai practicate sunt scrierea kufică foliată, florală, buclată, geometrică şi animată.
Diversitatea culturală a numeroaselor populaţii islamizate de curând, duce încă de la început califatului (secolele VII-VIII), la o reformă a limbii arabe necesară pentru a lupta împotriva confuziei şi instituirea unui limbaj clar şi universal, susţinut de o scriere lizibilă.
O primă soluţie pentru diferenţierea vocalelor este propusă de Abu Al-aswad Al-Duwali (m.688). Ea constă în plasarea unor mari puncte colorate pentru a indica vocalele care nu sunt reprezentate de litere. Problema diferenţierii consoanelor este abordată întâi de Al-Hajjaj Ibn Yusuf Thaqafi (m.714). Semnele diacritice- unul, două sau trei puncte negre- sunt plasate deasupra sau dedesubtul literei, un sistem care îngăduie confuziile. Înlocuirea liniilor verticale cu puncte nu rezolvă problema şi de altfel se caută o soluţie pentru a permite caligrafilor să scrie cu o singură culoare. Ea este găsită de renumitul gratatic Khalil Ibn Ahmed Al-Farahidi, care păstrează punctele lui Al-Hajjaj pentru diferenţierea consoanelor, dar înlocuieşte reprezentarea vocalelor lui Abu Al-Aswad prin noi semne de vocalizare respectiv fatha, damma şi kasra. Stabilită astfel, această codificare permite unificarea pronunţiei, adesea alterată în dialectele diferitelor provincii ale Imperiului. Succesul scrierii naskhi, cunoscută din perioada preislamică, îl depăşeşte pe cel al scriiturii kufice: evoluţia sa este lentă în epoca omeyyadă. Se poate aminti totuşi invenţia unor tipuri de scriere, precum tumar, jalil, thuluth. Sub abbasizi, caligrafia intră în faza ei cea mai glorioasă.
Caligrafii ameliorează şi rafinează stilurile existente şi se străduiesc să creeze altele; la sfărşitul secolului al IX-lea se numără douăzeci şi una de caligrafii. Doar şase au supravieţuit până în zilele noastre, cele şase stiluri (de scris, pene) al-aqlaam as-sittah : thuluth, naskhi, muhaqqaq, rayhani, riqa şi tawqi. Toate aceste scrieri sunt larg utilizate de cancelariile musulmane clasice: doar patru dintre acestea, însă se folosesc la copierea Coranului. Aceste şase stiluri sunt individualizate şi supuse unor reguli riguroase stabilite de vizirul şi califul de geniu Abu Ali Ibn Muqlah (m. 940): lungimea, lăţimea şi diametrul literelor sunt calculate după un sistem de proporţii având la bază punctul rombic trasat de vârful qalam-ului ( qalam este numele arab al condeiului făcut din trestie), de o lungime egală cu lăţimea sa. Ele câştigă graţie şi frumuseţe trei secole mai târziu datorită caligrafului Yaqut Al-Mustasimi (m.1298) care imaginează o tăietură oblică şi nu dreaptă a vârfului qalam-ului.
În Magreb în secolul XI-lea, pornind de la scrierea cufică occidentală, se elaborează un stil cunoscut sub numele de magribi caracterizat prin delicateţea liniilor, libertatea alunecoasă a curbelor descise şi rotunjimile buclelor sale. Hârtia a cărei fabricaţie şi utilizare a fost împrumutată de arabi de la chinezi de prin 750, se răspândeşte în toată lumea musulmană orientală. În Magreb însă ea nu înlocuieşte pergamentul decât la sfârşitul secolului al XIV-lea. Succesul scrierii magribi este la originea longevităţii sale şi a extinderii sale în toată Africa de Nord- Vest, precum şi în Andalusia, unde se dezvoltă o varinată regională andalusi.
Caligrafii persani adoptă scrierea taaliq şi varianta sa nastaaliq, care devine în secolul al XV-lea scrierea lor definitivă.
Subscribe to:
Posts (Atom)