Limba Araba

Limba arabă –vehicolul unei religii cu vocaţie universală, Islamul a reunit diverse naţiuni care având un credo comun, s-au bucurat şi de un limbaj-proclamat ideal- ca bază a revelaţiei. Acest limbaj va deveni expresia privilegiată a unei lumi uimitor de variate, dar care, în acelaşi timp, avea o cultură comună.
Fenomenul musulman a depăşit cadrul religiei- Islamul- înscis în secol- devine civilizaţie- modul ei de gândire şi de viaţă interesează pe toţi cei care gravitează pe orbita lui: nu numai pe musulmani, dar şi pe adepţii religiilor revelate- evreii şi creştinii, pe care Islamul îi tolerează. Islamul, expresie a unei spiritualităţi, a putut să încarneze o civilizaţie- el datorează acest lucru forţei cu care a refuzat să se rupă de secolul în care evolua, atât la nivelul credinţei pure, ca şi la cel al vieţii cotidiene sau politice, religia musulmană a fost prezentă peste tot- în individ, în societate, forţa amprentei sale fiind majoră în orice caz până în epoca contemporană, aşa încât majoritatea operelor scrise în limba arabă sunt reflectarea preocupărilor religioase sau derivate din ea, expunerea consideraţiilor politice, ideologice, teologice, fundamentale sunt marcate de aceasta- prin idealuri proclamate, formule pe care le îmbracă în diferite şcoli, reacţiile pe care le suscită, luptele pe care le duce de-a lungul istoriei.
Limba arabă clasică. Unii lingvişti consideră limba arabă arhaică ca apogeul creaţiei în limbile semitice. De unde vine acestă limbă spectaculoasă? Când un idiom este vorbit pe o arie extinsă acesta se fragmentează în dialecte, cu atât mai diferenţiat cu cât relaţiile dintre dialecte sunt mai diluate iar epoca dizlocării lingistice este mai îndepărtată în trecut. Dacă, dintr-un motiv oarecare, un dialect este promovat devine limba unei civilizaţii, celelalte dialecte nu dispar, dar aria lor de răspândire se stabilizează şi folosirea lor tinde să se reducă la nevoile vieţii familiale.
În lumea arabă actuală, araba literară - esenţialmente scrisă - este moştenitoarea directă a marii limbi clasice : este este rezervată, într-o formă mai mult sau mai puţin clasicizantă , în scris cât şi vorbită, prilejurilor solemne ( discursuri politice, schimburi între oameni cultivaţi), dar araba medie ( ) este limba învăţământului şi a mass -media, ea împrumuta adesea din dialectul vorbit în fiecare ţară şi este înţeleasă practic de oricine a făcut studii. În fapt, aceasta forma literară modernă constitute o veritabilă trăsătură de unire pentru mulţi arabofoni, căci lumea arabă a cunoscut de la fixarea limbii sale literare un fenomen avansat de diglosie .( Dicţionar de civilizaţie musulmană , op. cit. pg. 35 ).

Caligrafia arabă
Limba arabă amestecă într-un singur cuvânt (khatt) noţiunile de “scriere” şi “caligrafie” datorită caracterului sacru al limbii arabe, limbă a Coranului. Puţine civilizaţii au dus la arta caligrafiei la un nivel atât de înalt cum au făcut-o musulmanii. Scrierea arabă derivată dintr-un model de origine arameeană-nabateeană (Petra), aparţine tipului de scrieri caracteristice limbilor semitice, în care doar consoanele sunt notate, vocalele fiind indicate doar prin semne aşezate deasupra sau dedesubtul literelor pe care le urmează în citire. Scrierea arabă încă rudimentară în epoca revelării Coranului, se impune încă de la început, ca un mijloc de conservare şi de memorizare al textului sacru, înainte de a fi reformată şi perfecţionată mai târziu de către gramatici şi caligrafi, cu scopul de a face demnă de misiunea ei sacră.
De la început, scrierea arabă distinge două forme: una dreaptă, cu o geometrie unghiulară, cunoscută sub nuele de “kufică”, şi alta mai suplă, mai fluidă şi mai rotunjită, numită nashi. Scrierea kufică orientală dezvoltată în Persia la sfârşitul secolului al X-lea, prezintă alungiri verticale în timp ce trăsăturile scurte sunt înclinate, iar scrierea kufică occidentală formată la Kairuan (Tunisia) se distinge prin semicercuri care formează litere turtite, dilatate sub linia scrierii. Dezvoltarea scrierii kufi continuă până la sfârşitul secolului al XII-lea, de la care această scriere devine mai ales decorativă, pe lângă funcţie ei principală de exprimare a gândirii. Stilurile ei cele mai practicate sunt scrierea kufică foliată, florală, buclată, geometrică şi animată.
Diversitatea culturală a numeroaselor populaţii islamizate de curând, duce încă de la început califatului (secolele VII-VIII), la o reformă a limbii arabe necesară pentru a lupta împotriva confuziei şi instituirea unui limbaj clar şi universal, susţinut de o scriere lizibilă.
O primă soluţie pentru diferenţierea vocalelor este propusă de Abu Al-aswad Al-Duwali (m.688). Ea constă în plasarea unor mari puncte colorate pentru a indica vocalele care nu sunt reprezentate de litere. Problema diferenţierii consoanelor este abordată întâi de Al-Hajjaj Ibn Yusuf Thaqafi (m.714). Semnele diacritice- unul, două sau trei puncte negre- sunt plasate deasupra sau dedesubtul literei, un sistem care îngăduie confuziile. Înlocuirea liniilor verticale cu puncte nu rezolvă problema şi de altfel se caută o soluţie pentru a permite caligrafilor să scrie cu o singură culoare. Ea este găsită de renumitul gratatic Khalil Ibn Ahmed Al-Farahidi, care păstrează punctele lui Al-Hajjaj pentru diferenţierea consoanelor, dar înlocuieşte reprezentarea vocalelor lui Abu Al-Aswad prin noi semne de vocalizare respectiv fatha, damma şi kasra. Stabilită astfel, această codificare permite unificarea pronunţiei, adesea alterată în dialectele diferitelor provincii ale Imperiului. Succesul scrierii naskhi, cunoscută din perioada preislamică, îl depăşeşte pe cel al scriiturii kufice: evoluţia sa este lentă în epoca omeyyadă. Se poate aminti totuşi invenţia unor tipuri de scriere, precum tumar, jalil, thuluth. Sub abbasizi, caligrafia intră în faza ei cea mai glorioasă.
Caligrafii ameliorează şi rafinează stilurile existente şi se străduiesc să creeze altele; la sfărşitul secolului al IX-lea se numără douăzeci şi una de caligrafii. Doar şase au supravieţuit până în zilele noastre, cele şase stiluri (de scris, pene) al-aqlaam as-sittah : thuluth, naskhi, muhaqqaq, rayhani, riqa şi tawqi. Toate aceste scrieri sunt larg utilizate de cancelariile musulmane clasice: doar patru dintre acestea, însă se folosesc la copierea Coranului. Aceste şase stiluri sunt individualizate şi supuse unor reguli riguroase stabilite de vizirul şi califul de geniu Abu Ali Ibn Muqlah (m. 940): lungimea, lăţimea şi diametrul literelor sunt calculate după un sistem de proporţii având la bază punctul rombic trasat de vârful qalam-ului ( qalam este numele arab al condeiului făcut din trestie), de o lungime egală cu lăţimea sa. Ele câştigă graţie şi frumuseţe trei secole mai târziu datorită caligrafului Yaqut Al-Mustasimi (m.1298) care imaginează o tăietură oblică şi nu dreaptă a vârfului qalam-ului.
În Magreb în secolul XI-lea, pornind de la scrierea cufică occidentală, se elaborează un stil cunoscut sub numele de magribi caracterizat prin delicateţea liniilor, libertatea alunecoasă a curbelor descise şi rotunjimile buclelor sale. Hârtia a cărei fabricaţie şi utilizare a fost împrumutată de arabi de la chinezi de prin 750, se răspândeşte în toată lumea musulmană orientală. În Magreb însă ea nu înlocuieşte pergamentul decât la sfârşitul secolului al XIV-lea. Succesul scrierii magribi este la originea longevităţii sale şi a extinderii sale în toată Africa de Nord- Vest, precum şi în Andalusia, unde se dezvoltă o varinată regională andalusi.
Caligrafii persani adoptă scrierea taaliq şi varianta sa nastaaliq, care devine în secolul al XV-lea scrierea lor definitivă.