La începutul celui de-al VII-lea secol al erei noastre, arabii stăpâneau arta scrisului. Ca pretutindeni în Orientul Mijlociu, regii, şefii militari, preoţii, bătrânii tribului, artizanii şi oamenii pioşi utilizau scrisul sau se exprimau prin scris.
Aşa a fost cazul în regatele succesive ale Arabiei de Sud al cărei prim monument scris cunoscut datează din secolul al VIII-lea dinaintea erei noastre, de pe vremea vechiului imperiu Saba’. Începând de aici, documentele epigrafice din Arabia de Sud sunt abundent reprezentate până la sfârşitul secolului al VI-lea al erei noastre. Acesta a fost cazul şi regatului nabateean de la Petra şi de la Hegra, între secolul al V-lea înainte şi secolul al II-lea după Hristos. În sfârşit, acesta a fost cazul regatului Kinda, la nord de Yemen, între secolele al II-lea şi al V-lea, şi al regatului Palmirei, în deşertul sirian, din secolul al II-lea până la sfârşitul secolului al III-lea. La acestea trebuie să adăugăm numeroase inscripţii sau grafitti în diverse limbi arabe- safaitică, lithyanită, thamudeana şi în cele din urmă araba- răspândite în nordul Peninsulei, în deşerturile iordaniano-siriene, în Neghev şi Sinai. (L’arabe antique, ROBIN, 1991)
Cea mai mare parte a documentelor este constituită din texte scurte, marcând în piatră un eveniment politic sau militar precis, dedicaţia unui mormânt sau a unui sanctuar, epitaful unei stele, construirea sau repararea unui edificiu, invocaţii religioase. Acestea nu se limitează la materiale dure: găsim de asemenea manuscrise pe papirus privind viaţa comercială, cum ar fi contractele nabateene descoperite în grotele de la Engaddi, pe malul de vest al Mării Moarte.
Scrisul Arab în Sud
Sud-araba veche este o limbă semitică a arabilor din Yemen, distinctă de ceea ce numim în general araba, care este la origine araba de nord. Cunoaştem diferitele ei varietăţi prin numeroase inscripţii , în special pe piatră. Scriitura sud-arabă pe piatră este formată din semne de forme geometrice şi separate unele de altele, cu mari calităţi de ordin formal şi estetic. Aceasta este cea a inscripţiilor de pe fundaţii sau memoriale regale. Dar există şi o sud-arabă cursivă, mai puţin îngrijită, în care unele litere sunt legate de altele; acesta este scrisul obişnuit în scrisori, privind după toate aparenţele afaceri cotidiene, marcat pe beţigaşe de lemn în formă de ţigară sau de con.
Alături de formule scurte şi laconice, multe texte sunt de dimensiuni mijlocii. Aşa sunt inscripţiile de fundare a două palate la Zafar, capitala regatului Himyar (secolul II-VI), care datează din a doua parte a secolului al VI-lea al erei noastre. Cea mai lungă din cele două este cea din palatul construit de un aristocrat yemenit evreu şi ea dovedeşte prezenţa a numeroşi yemeniţi de credinţă iudaică în ţară la această epocă, până şi în anturajul regelui. Limba şi scrierea inscripţiilor din Himyar în Yemen erau o moştenire a imperiului din Saba’, dar limba lor vorbită era probabil diferită de cea din Saba’.
Unele texte sud-arabe scrise pe piatră erau lungi, uneori foarte lungi, fiind un fel de documente de arhivă.
Marea inscripţie de la Abraha, către sfârşitul epocii himrayte, se găseşte la Ma’arib, tot în centrul ţării. Abraha prelua pe cont propriu titulatura imperială antică “rege de Saba’ şi de Dhu-Raydan şi de Hadramawt şi al Yemenului şi al populaţiilor arabe pe platoul şi pe teritoriile de jos”. El amintea, între altele, de lucrările de reparaţie a digului Ma’arib, de recepţia ambasadorilor diferitelor regate şi imperii exterioare, de consacrarea unei biserici la terminarea unei campanii militare împotriva nomazilor rebeli, căci regatul era pe atunci creştin. Avem chiar şi un poem de 27 de versuri, descoperit într-o inscripţie de la sfârşitul secolului I al erei noastre la Qaniza, la 150 de kilometri sud-est de Sanaa, limba puţin cunoscută nu este atestată până în prezent în acest text.
Scrisul Arab în Nord
Diferitele varietăţi ale limbii arabilor din nord au fost mult timp vorbite fără să fi cunoscut scrisul. Un alfabet arab propriu neexistând încă, acestea au fost scrise la început cu grafii provenite fie din sud-arabă, fie din feniciană, care erau folosite pentru alte limbi în diferite timpuri. Limba safeitică, în nord estul Transiordaniei, este clar arabă în vocabularul ei, dar inscripţiile respective sunt realizate în caractere de origine sud-arabă, foarte vechi. Limba varnaculară a nabateenilor din Petra era araba, dar scrierea lor era chiar limba utilizată în inscripţii era de origine arameeană; la era şi în cazul arabilor din Palmira.
Unul din cele două texte în limba arabă, cele mai vechi atestate, era scris în caractere sud-arabe. El se găseşte în inima Peninsulei Arabe, la Qariat-al Faw. Acest oraş este vechea capitală a regatului arab Kinda, a cărui istorie se plasează între secolul al II-lea înainte de Hristos şi secolul al V-lea după Hristos, de la care ne rămân vestigii importante (palate, temple, magazine, monumente funerare). Textul de care vorbesc aici este epitaful de zece rânduri dintr-un mormânt familial pus sub protecţia zeului Kahl, unui zeu Allah şi a unui zeu ‘Aththar as-Shariq.
Un alt text în limba arabă, dar în caractere arameeene, a fost descoperit în Neghev, la ’Ayn-Avdat. E vorba despre o inscripţie bilingvă arameeană-arabă, fiecare din cele două instrucţiuni fiind în scriere arameeană. Această inscripţie este situată cam în aceeaşi epocă cu cea de la Qaryat al-Faw. Dacă se corelează scrisul textului arab cu partea în limba arameenă căreia îi este asociat, s-ar putea să fie vorba despre o invocaţie adresată regelui nabateean zeificat Obodat, “împreună cu o scurtă meditaţie asupra inevitabilităţii morţii”.
Cel mai important text arab de asemenea în scrierea nabateeană este celebru printre istoricii arabişti. Este vorba despre epitaful mormântului lui Imru al-Qays, “rege al tuturor arabilor”. Acesta a fost descoperit în 1901 de către Dussaud şi Macler, la un kilometru de Namara în Siria, pe locul unei vechi garnizoane romane. Acest epitaf poartă data de 223 din Bosra, care corespunde cu anul 328 după Hristos. Ea conţine cinci rânduri, din care unele pasaje prilejuiesc dificultăţi de lectură şi de interpretare:
„Acesta este mormântul lui Imru al Qays, rege al tuturor arabilor, cel care îşi punea diadema, care supuse pe Asad şi Nizar şi pe regele lor, care a pus pe fugă Madhhidj… el a murit în anul 223, a şaptea zi din keslul…”
No comments:
Post a Comment